Forumul Civic al Romanilor din Harghita si Covasna

Ce va aduce autonomia asa zisului Tinut Secuiesc romanilor din Harghita si Covasna?


Dupa secole de intoleranta de care s-au „bucurat” romanii din fostele scaune secuiesti, in mult trambitata autonomie secuieasca, calvarul lor s-a incheiat odata cu Unirea cea mare de la 1 Decembrie 1918.

Dar, doar numai dupa 20 de ani de liniste si prosperitate, norii negrii ai intolerantei, urii interetnice si ai violentei dezlantuite, au devenit realitati de cosmar, odata cu instalarea administratiei horthyste, dupa Dictatul de la Viena, din toamna anului 1940.
Pentru ca aceste tragedii traite de romanii din actualele judete Covasna si Harghita, in acei ani de neagra teroare, au fost date uitarii, si pentru ca multi dintre actuali politicieni romani au uitat(sau n-au stiut-o niciodata) istoria reala, Romanian Global News reda cateva secvente despre drama bisericilor ortodoxe si greco-catolice, si a credinciosi romani din localitatile Arcului Intracarpatic, asa cum sunt ele prezentate in lucrarea „Romanii din Covasna si Harghita. Istorie. Biserica. Scoala. Cultura”, de Ioan Lacatusu, Vasile Lechintan si Violeta Patrunjel, volum aparut la Editura Grai Romanesc, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei, din Miercurea Ciuc, in anul 2003.

Comolau- Reci
Despre evenimentele tragice din 1940 ce s-au abatut si asupra comunitatii romanesti de aici, aflam din trista relatare facuta de preotul Ioan Rauca, el insusi fiind obligat sa-si paraseasca credinciosii in urma unor serioase amenintari: “Dupa 1 septembrie 1940 - spune el - zilnic am fost boicotat si batjocorit atat eu cat si parohienii mei, dintre care o parte si-au parasit vetrele si s-au refugiat. In noaptea de 10-11 septembrie 1940 mi-au fost sparte geamurile de la casa parohiala (…), asa ca in ziua de 11 septembrie, dupa ce am predat arhiva si toata administratia epitropului, am fost silit sa parasesc parohia si sa ma stabilesc in Araci. La vreo cateva zile de la plecarea mea din parohie, am aflat ca (…), in biserica au fost introduse o mare cantitate de paie, au fost puse stranile peste paie si le-au dat foc, distrugand astfel biserica (…) ramanand din ea doar turnul cel mare si patru ziduri de caramida”.
Casa parohiala a fost ocupata de postul maghiar de jandarmi, iar zidurile bisericii, ramase in picioare, au fost demolate. Locul bisericii a devenit teren arabil. Clopotul bisericii a fost salvat fiind instalat intr-o clopotnita improvizata, ce se gaseste in curtea fostei case parohiale.
Sfantu Gheorghe
Anul 1940 a adus si pentru comunitatea si biserica romaneasca din Sfantu Gheorghe grele incercari. Despre starea de lucruri creata dupa aceasta data, un raport intocmit de preotul Mihail Grecu pe anul 1941 arata urmatoarele: “Averea parohiei, care consta in case, a fost luata spre administrare de catre organele administrative, afara de casa protopopeasca, care inca in luna noiembrie a fost inchiriata «Societatii Tinerilor Catolici», pentru suma de 3600 lei lunar. In casa parohiala si altele au fost plasati refugiatii. Dupa interventii repetate, casele au fost puse la dispozitia parohiei. Am incredintat pe credinciosul Gheorghe Barla, singurul, care mai are curajul sa se afirme ca roman, cu administrarea averii, pana la stabilirea din nou in localitate a unui preot. Pamantul primit prin reforma agrara, in hotarul comunei Szotyor [Coseni] a fost pus sub sechestru. Arhiva parohiala si biblioteca au fost duse la Primaria orasului. Arhiva protopopeasca si unele din matricole au fost duse de catre Par. Protopop A. Nistor. Situatia catedralei, in constructie, inca nu este lamurita. Din convorbirile pe cari le-am avut la Primaria orasului, am constatat ca terenul pe care s-a cladit s-a intabulat pe parohie numai dupa arbitrajul de la Viena, asa ca Primaria a cerut anularea intabularii. Biserica Veche a suferit avarii in urma cutremurului, iar cimitirul a fost devastat de catre grupuri raufacatoare, poarta si ingraditura au fost de asemenea distruse”. Raportul era semnat si de V. Bogdan, care indeplinea functia de secretar eparhial.
Materialul de pe santierul catedralei a fost impartit la cetateni pentru a-si construi locuinte, iar mare parte din el a fost furat. In subsolul catedralei, armata maghiara a amenajat un adapost antiaerian. Din cei 2119 credinciosi romani (reprezentand 20% din locuitorii orasului de pana la Dictat) au ramas doar … 40 in anul 1940! Preotul Gheorghe Grovu din Sf. Gheorghe trimite mitropolitului Nicolae Balan, la 8 noiembrie 1940, o scrisoare in care, printre altele, spunea ca: “am ramas langa sfantul altar, ca sa-mi indeplinesc misiunea de preot si duhovnic in parohia ce mi-a fost incredintata spre pastorire. Atunci [dupa pronuntarea dictatului de la Viena] nu prevedeam toate nenorocirile prin care trebuia sa trecem dupa ocupatie”. Referindu-se la soarta catedralei, arata ca aceasta “a fost confiscata pe seama statului”, iar cei care erau obligati sa treaca la cultele maghiare erau “chemati la primarii de notari aproape cu de-a sila”.
Tg. Secuiesc
Despre inceputul evenimentelor ce au urmat Dictatului de la Viena este relevanta o evocare scurta a pr. Ioan Rafiroiu jr., cuprinsa in memoriul adresat Consiliului arhiepiscopal din Sibiu, in noiembrie 1940: “Sfanta liturghie o oficiam in prezenta a doi jandarmi, dupa ce si eu primisem o scrisoare de amenintare inca in ziua de 14 septembrie. In ziua de 26 septembrie, mergand pentru schimbul banilor bisericii la Tg. Secuiesc, intre orele 2-3 d.m., am fost atacat in plina piata de derbedeii orasului si amenintat cu linsarea, vociferand tot felul de insulte la adresa preotului valah si a Romaniei. Am scapat gratie interventiei unui tanar ungur din Bretcu, care ma cunostea si a intervenit in momentul cand voiau sa ma linseze”. Fapta tanarului maghiar poate fi emblematica si datatoare de speranta pentru un viitor al tolerantei.
Un exemplu ilustrativ despre situatia creata la Targu Secuiesc, in toamna anului 1944, ne este relatat tot de pr. Rafiroiu, care arata ca “autoritatile maghiare continua sa-si manifeste autoritatea in plasa respectiva. Zilnic, aceste autoritati impreuna cu alti maghiari si ostasi rusi, formeaza patrule, plecand prin comunele din apropierea orasului, luand contact cu diferiti maghiari si ridicand animalele din gospodarii”. Rezulta deci ca, in toamna anului 1944 si inceputul anului 1945, in oras exista aceiasi atmosfera de intoleranta. Intors in luna decembrie a anului 1945 in Targu Secuiesc, dupa plecarea administratiei romanesti si retragerea ei la Prejmer, pr. Rafiroiu a luat, conform hotararii Arhiepiscopiei Sibiului, grija unor parohii si filii din jur: Cernatu de Jos si de Sus, Poiana Sarata etc. In scurt timp de la sosire insa, primeste ordin din partea autoritatilor sa paraseasca orasul in 48 de ore, pe motivul lipsei credinciosilor ortodocsi. Refuzand sa se supuna acestui ordin, i se cere sa se prezinte in fiecare zi intre orele 900 si 1500 la politia orasului.
In februarie 1945, pr. Ioan Rafiroiu jr. este condamnat la un an si trei luni inchisoare, condamnare anulata de Parchet, care a gasit sentinta nedreapta. Dupa scurt timp, la 22 martie 1945 este arestat din nou si inchis fara ca familia sa fie incunostiintata.
Din scrisoarea trimisa de pr. Alexandru Petrut de la Sfantu Gheorghe, Arhiepiscopiei Sibiului, rezulta ca pr. Ioan Rafiroiu jr. “a fost condamnat de catre pleava orasului Tg. Secuiesc la un an si trei luni inchisoare, pe simplul motiv ca este roman si sta in parohie”. Suferinta indurata este relatata de insusi pr. Rafiroiu, dupa cea de-a doua arestare a sa: “In ziua de 31 martie 1945, am fost eliberat din inchisoarea de la Sfantu Gheorghe, dupa ce am stat 70 de zile in celula, singur ca si cel mai mare criminal cu un regim special (…), Nu mi s-a permis nici macar de sfintele sarbatori spovedania si impartasania pe care o doream cu cea mai mare nerabdare, ba, in ziua de Florii am fost pus sa spal celula si sa frec pe jos. Aceasta mi-a fost rasplata pentru curajul pe care l-am avut de a apara interesele mele in secuime si ale credinciosilor. Azi sunt bolnav si deprimat sufleteste, averea cheltuita, dator, si mi s-a comunicat ca sunt trecut pe tablou la Tg. Secuiesc, dar cu cea mai mare durere trebuie sa renunt".
Turia
In toamna anului 1940 credinciosii romani au fost fortati sa treaca la cultele maghiare, scoala romaneasca fiind inchisa si invatatorii izgoniti, iar arhiva bisericii distruse. Preotul greco-catolic Alexandru Borda a fost izgonit in 1940
Valea MareIn 1940 pr. Aldesiu a fost izgonit din sat, refugiindu-se la Sarmas. Dupa Dictatul de la Viena, la 17 noiembrie 1940, un numar de 50 de familii de romani, printre care: Mihai Marin, Ioan Macos, Ioan Nitu, Nicolae Avram, dupa ce au fost jefuiti si batuti, au fost alungati in Buzae. Au plecat numai cu strictul necesar, lasand in urma toata averea. Dupa plecarea lor s-a format o comisie maghiara care le-a vandut vitele, cerealele si toate obiectele gospodaresti cetatenilor maghiari de prin comunele din jur, romanii neavand voie a cumpara nimic, vanzarea facandu-se pe un pret derizoriu. Cei ramasi in localitate au avut parte de cele mai crunte forme de deznationalizare.
Varghis
Dupa instalarea autoritatilor maghiare in septembrie 1940 in Ocland, colonelul comandant al garnizoanei locale a convocat intr-o sedinta pe toti intelectualii maghiari din plasa Ocland: preoti, invatatori si notari si impreuna au decis daramarea bisericilor construite de romani. Frumoasa biserica din Varghis a fost daramata pana in temelii. Incercatii sai credinciosi, trecuti cu forta la cultul reformat, au reusit sa salveze doar iconostasul bisericii, pastrat si astazi cu mare grija. La Muzeul Spiritualitatii Romanesti din Sfantu Gheorghe se pastreaza fotografia bisericii si alte cateva obiecte de cult. Referindu-se la acel moment dramatic, preotul Ioan Popa, traitor pana in anii din urma in localitatea Tarnaveni, scrie ca printre cauzele ce au provocat distrugerea bisericilor romanesti in toamna anului 1940, au fost: “activitatea de trezire a constiintei nationale in sufletele romanilor din parohiile ortodoxe, construirea unor noi biserici, numarul mare al ortodocsilor secuizati intorsi la legea stramoseasca (…), toate acestea au produs o puternica reactie a intelectualilor maghiari impotriva a tot ceea ce este romanesc”. La intoarcerea din 1944 preotul Ioan Popa isi aminteste: “Biserica noua era rasa de pe fata pamantului, iconostasul l-am gasit in podul surii la un om de omenie. Era aproape de Craciun si voiam sa raman in parohie, sa iau legatura cu fostii mei credinciosi, dar, intr-o noapte am fost arestat de garzile locale zise “patriotice”. Am fost dus la Odorhei (…) fiind acuzat ca instigator. Prefectul judetului, pe care il cunosteam inainte de 1940, mi-a dat zapisca, la mana ca sa pot parasi judetul. Am revenit in anul 1945 in orasul Odorhei, ca preot si protopop, si am incercat sa reanimez viata religioasa si nationala a romanilor, care au suferit umilinte, persecutii si tot felul de amenintari in timpul ocupatiei hortyiste, in acel colt de tara”. Memoria colectiva locala a retinut faptul ca majoritatea celor care au participat la demolarea bisericii ortodoxe, au sfarsit tragic, aceiasi soarta avand-o si cladirile construite din materialele rezultate din demolarea bisericii.
Zabala
Dupa Dictatul de la Viena (august 1940), si credinciosii romani din Zabala au avut de suferit de pe urma agresiunilor unor etnici maghiari. Astfel, se consemneaza ca, in noaptea de 13/14 septembrie 1940 locuitori de origine maghiara ai comunei s-au constituit in banda, au sfaramat crucea de piatra din comuna si au navalit in casele romanilor.
Credinciosii din Zabala au ramas fara preot, care a fost nevoit sa se refugieze, fapt intamplat in majoritatea parohiilor din secuime. In fata acestei realitati, Nicolae Colan, episcopul Clujului, adreseaza o circulara intelectualilor romani care vor sa vina slujitori in parohiile lasate fara pastori sufletesti. Unul dintre cei cinci invatatori care au raspuns chemarii Episcopului Nicolae, a fost si invatatorul Aurel Babiciu, originar din zona Clujului, slujitor in Zabala timp de trei ani (1941-1944), ani de teroare si spaima pentru toti romanii ramasi.
Despre suferintele sale ca preot misionar, numit in aceasta parohie in anul 1941, scria urmatoarele intr-una din emotionantele scrisori trimise ierarhului Nicolae al Clujului: “Dupa cum se stie, in toamna anului 1940, odata cu cedarea Ardealului de Nord Ungariei, in regiunea Secuimii nu ramasese nici un preot ortodox roman (…). Grele timpuri au trecut atunci peste capetele romanilor. Printre cei dintai, am fost si eu, care din dorinta de a sluji cu dragoste credinta si natiunea mea romaneasca m-am prezentat spre a lua pe umeri aceasta grea misiune. Am primit spre pastorire credinciosii din parohia Covasna, si spre administrare parohiile: Zabala, Papauti, Zagon si Valea Mare. Parohia Zabala am administrat-o timp de trei ani. In acest timp nu era timp de odihna pentru mine. Zi si noapte eram pe drumuri. De multe ori cand mergeam sa savarsesc Sf. Liturghie in vreo comuna dintre acestea, eram arestat de autoritati si scos cu excorta din satul respectiv. Eram tratat mai rau decat ca si facatorii de rele. Dar cu toate acestea eu n-am dat inapoi si nici n-am fugit din secuime cum doreau ungurii. Cu mai mare darzenie am inceput la repararea bisericilor si edificarea lor. In parohia Zabala, am terminat de edificat biserica cea noua. Singurele manifestari sufletesti ale romanilor din secuime au fost cu ocazia sfintirii celor doua biserici din Covasna si Zabala.
In dimineata zilei de 24 august 1944, dupa incheierea Armistitiului intre Romania si Marile Puteri, am fost arestat de catre jandarmii cu pene ai lui Horti. Am fost dus intre baionete si tinut inchis 7 zile. Dupa aceea am fost cu domiciliu fortat 2 saptamani. Cand cu trecerea frontului am fost nevoit sa fug in munti cu intreaga familie. Era pe punctul sa fiu impuscat, insa tatal Ceresc m-a avut in paza lui”.
Dupa instaurarea administratiei sovietice, in fapt maghiare, din 15 noiembrie 1944, asupra populatiei romanesti pasnice s-a abatut din nou furia si razbunarea unor localnici maghiari. Astfel, cu ocazia retragerii autoritatilor romanesti, dupa nici doua luni de stapanire, garzile unguresti au atacat posturile de jandarmi din Zabala si localitatile invecinate. A doua zi, pe 16 noiembrie 1944, au fost maltratati si impuscati patru romani din Zabala si Covasna. La 7 decembrie 1944, garda secuiasca a inconjurat cartierul romanesc, batand si maltratand pe plugarul roman Anton Gheorghe si pe alti 40 de locuitori. In ziua urmatoare, un alt detasament de gardisti unguri, in numar de peste 150, au arestat pe plutonierul Simion Gavrila si pe alti 20 de romani. Au fost arestati si batuti fruntasi romani din sat.
Zagon
Dupa perioada de prosperitate economica si culturala dintre cele doua razboaie mondiale, au urmat anii grei de dupa Dictatul de la Viena. In 1940 pr. Ioan Ciora este nevoit sa fuga din parohie din cauza intolerantei etnice ungare, fiind salvat de credinciosi care l-au ascuns intr-o caruta cu coceni de porumb si prin padure a fost dus in zona Intorsurii Buzaului. In cei patru ani de Dictat, din Zagon au fost intemnitati: preoteasa Ana Ciora, Alexe Dobre, Ana Gavrila, Nicolae Dobre, Constantin Buruiana, Maria Roman - toti inchisi la Cluj. Scriitorul Domokos Géza, care si-a petrecut o buna parte a copilariei in satul bunicilor sai, Zagon, marturisea in 1972, in convorbirea cu Beke György (publicata in volumul Fara interpret) urmatoarele: “Din pacate, mai tarziu a trebuit sa fac cunostinta si cu aceasta realitate (deosebirea dintre romani si secui, ca «izvor de dusmanie si neincredere»). Am vazut cum, in septembrie 1940, dupa Dictatul de la Viena, o parte dintre flacaii unguri au organizat un fel de progrom printre romanii (…). Am mai avut o experienta care m-a ranit adanc. Imi revine uneori, si face parte din amintirile mele cele mai zguduitoare. Cu prilejul unor instructii premilitare, tinerii maghiari si cei romani au fost impartiti in grupe separate (…). Parca-i vad pe locuitorii romani care treceau cantand - si erau obligati sa cante - faimosul cantec despre Horthy, care, daca-mi aduc bine aminte se incheia cam asa «ochii joaca bucurosi in cap, calul-i joaca in sange ros de valah». Si aceasta oroare trebuiau s-o cante pe ungureste tinerii romani! Spun asta acum, aici, pentru ca, din pacate, si asta face parte din trecutul nostru. Si acum, cand noi ne straduim sa netezim calea de apropiere…este nevoie insa de multa rabdare si intelepciune”. Dar suferintele romanilor din Zagon nu s-au terminat odata cu eliberarea tarii de sub ocupatia fascista. “Garzile - bandele secuiesti inarmate din judetul Trei Scaune, au arestat intre 7 si 10 decembrie 1944, pe toti fruntasii romani din comunele Zagon, Zabala, Covasna, Pava si Brates, aplicandu-le cele mai crunte batai, apoi au fost inchisi. Tot in cursul acestei luni, 29 de romani din localitate au fost supusi la chinuri, fiind apoi transportati la inchisoarea din Sfantu Gheorghe” - se spune intr-un document din epoca.

Opinia publica din Romania a trecut cu prea mare usurinta peste un incident care, in opinia mea, reflecta o stare de spirit. De cand forurile internationale ne-au atras atentia in legatura cu scandarile rasiale si trivialitatile din tribune, la meciurile de fotbal, toata lumea incearca sa se fereasca. Au fost deja luate si primele masuri: terenuri de fotbal suspendate, din cauza suporterilor care s-au batut cu fortele de ordine, sau din cauza scandarilor rasiale, xenofobe sau a trivialitatilor. Ma intreb daca aceste tipuri de scandari sunt interzise doar in fotbal. Banuiesc ca da, de vreme ce in urma incidentelor de la Sfantu Gheorghe, nimeni nu a fost tras la raspundere.
La inceputul saptamanii, in orasul din judetul Covasna, in timpul unui meci amical de handbal desfasurat intre echipele Rulmentul Brasov si Ferencvaros Budapesta, cei peste 1500 de suporteri localnici ai echipei din Ungaria au cantat imnul national al Ungariei, au afisat drapele ale statului ungar, echipa din Brasov fiind injurata tot timpul de catre etnicii maghiari, suporteri ai echipei din tara vecina. „Am jucat de parca am fi fost in Ungaria, nu in Romania. La inceputul meciului, spectatorii au cantat imnul Ungariei, iar pe noi ne-au fluierat si ne-au injurat tot timpul”, spune Mariana Tarca, antrenoarea echipei din Brasov. Nici un ziar care a relatat incidentul nu vorbeste de interventia fortelor de ordine. Nu avem cunostinta de vreun raport al Jandarmeriei care sa consemneze aceste fapte, care intra, categoric, in sfera penalului. Le-a fost teama sa aplice legea? In schimb, Jandarmeria Romana are curajul sa opreasca intrarea pe un stadion din Bucuresti, al unui grup de tineri romani, care voiau sa afiseze, in timpul unui meci de fotbal, un banner pe care scria simplu: „Basarabia, pamant romanesc!”. Acesti tineri nu au injurat pe nimeni, nu au cantat imnul national al Republicii Moldova si nu au afisat steaguri ale acestei tari. Voiau doar sa afiseze un banner. Argumentul fortelor de ordine a fost acela ca aceasta sintagma incita la ura nationala. Adica, cu alte cuvinte, ce s-a intamplat la Sfantu Gheorghe nu incita la ura nationala. Scandarile de acolo au fost cat se poate de normale si pasnice, drept urmare, nimeni nu trebuie sa plateasca pentru asta.
Astfel de gesturi trebuie sanctionate, indiferent unde s-au petrecut. Cei care scandeaza in acest mod trebuie pedepsiti, indiferent ca sunt romani, unguri, rromi sau de alte etnii. Aceeasi unitate de masura trebuie utilizata in toate cazurile, altfel se creeaza impresia ca etnicilor maghiari le este permis orice, chiar sa ii injure pe romani acasa, in Romania, la un simplu meci de handbal.